Hristos a Înviat!

Vineri

Convoiul ajunse în cele din urmă în locul numit “Craniul”.

Și dealul acela cocoșat, martorul sumbru al sutelor de execuții, se trezi ca un călău setos de sânge. Soldații scăpărau de ură. Genunchii li se încleștară, iar tălpile lor frigeau de nerăbdarea de a străpunge, de a biciui, de a zdrobi, întocmai unui taur ce așteaptă eliberarea din grilajul mult prea strâmt. Trei cruci masive, se izbiră de pământ cu un ecou morbid, antrenând praful ce se-nălță în văzduh, vrând parcă să dispară, să se-ascundă, să își spele vina. Și după ce fiecare dintre haini pierduse ultima picătură de vlagă, brăzdând pe trupurile tremurânde, ce se încovoiau după forma biciului, cei trei proscriși fură țintuiți pe cruce. Vârfurile rânjinde ale piroanelor se împlântau violent în carne sub lovituri asurzitoare de baros. Din mulțime, erau unii care uitaseră pentru un moment de ura ce îi măcina și își întorceau privirea de la scânteia de ciocan, strângând din dinți involuntar. Apoi, o namilă de om înfipse talpa fiecărei cruci în pământul osificat, iar suferinzii atârnau acum în bătaia vântului, care făcea ca puținul sânge rămas să se scurgă în josul lemnului și să intre sfârâind în țărână.

Tâlharul de la dreapta murea încet, dar împăcat cu sine. Cel din stânga, deși în chin de moarte, rostea blesteme grele, negre ca un coș de fum. În centru însă, atârna un Fiu de Rege. Privea acel vacarm: puhoiul de păcate, orbirea celor care fuseseră cândva vrednici, injurii și scuipaturi și răzleț, câte o lacrimă născută de sentimentul firii în fața morții…Și se ruga! Dar deodată tresări pentru o clipă. Închise ochii. Și tot haosul și vuietul asurziră, ca la semnul unui dirijor care amuțește o orchestra-ntreagă pentru a auzi o voce cristalină. Dar vocea…nu se mai aude. Și Fiul, descurajat, ca și cum brațele i-ar fi fost retezate, strigă: “Dumnezeul Meu!…Dumnezeul Meu!…De ce m-ai părăsit?” Iar duhul, nepătat, plecă din corpul schingiuit.

Mulțimea înmărmuri și asudă de spaimă. “Ce-am făcut?”, se întreba majoritatea, iar câte unuia, răzleț, i se ridica ceața din priviri și-nțelegea o clipă prea târziu jerta-nfăptuită. În rest, remușcare, frică și tăcere.

Duminică

Nu îndrăznise încă soarele să se ivească, după un Sabat întunecat și-apăsător, dar femeile-au purces deja înspre mormânt, aducând cu ele mir și miresme, dar mai mult ca orice, inimi plânse și suflete-ndurerate. Din cauza poverii ce le-apăsa, singurul lucru pe care îndrăzniră să-l rostească era întrebarea pentru care oricum n-aveau un răspuns: Ce se va face cu stana de piatră?

Durerea vizibilă, privirea-n pământ, poate bobul uscat de speranță secretă și miezul adormit de credință timidă, le-mpiedicase să observe un nou răsărit, care parcă se opintea să șteargă cu buretele abordarea asta sumbră și care parcă tresălta pe cer și striga-n gura mare că aflase de-o minune. Dar deodată, cu mare vuiet, pământul începu a se cutremura. Pline de groază, fiecare se-ntreba ce nenorocire se prevestea, întrucât era al doilea cutremur în două zile, iar primul rodise moarte și-ntuneric. Deși nu știau încă, asemeni unei trâmbițe regale, acesta avea să triumfe și să proclame cea mai mare victorie din Univers. Încremenite și-nmărmurite, zăriră intrare liberă de-ndată ce praful se ridicase, dar imediat și instinctiv, își acoperiră fețele din cauza slavei ce umplea locul. Un înger al Domnului spulberase piatra și plin de glorie, asemeni soarelui când se-arată în puterea lui, îndrăzni a rosti tot ce sufletele lor blajine nu-ndrăzneau a scoate din cel mai ascuns ungher al năzuinței lor: HRISTOS A ÎNVIAT!

Ceea ce a urmat, e greu de descris în cuvinte, ca de fiecare dată când nu mai poți ține pasul cu iuțimea manifestării bucuriei umane la auzul imposibilului tânjit în secret și împlinit de Dumnezeul Atotputernic, Cel Ce Este, Domnul Domnilor, Biruitorul Morții, Stânca Veacurilor: HRISTOS E VIU!

Sergiu Năstruț