Două luni de Amalia

Două luni de Amalia; două luni în care aproape zilnic, cineva a dorit să ştie de ce n-am avortat această fetiță!
N-am “dat-o afară”- expresie populară care-mi confirmă cât suntem de reci ca nație; îmi confirmă că pisicile, câinii, berzele şi vrăbiuţele căzute din cuib ne mișcă mai mult sentimentele, că sărăcia cu care iubim ne lasă surzi, orbi, încremeniți tocmai în fața lucrurilor cu adevărat importante; deci, n-am dat-o afară tocmai pentru că nu mi-a fost frică să învăț iubirea dăruindu-mă unei alte iubiri dependente de a mea!

N-am avortat acest copil pentru ca n-aş fi putut trăi mai departe întrebându-mă: cum ar fi fost?!
Am păstrat o sarcină cu risc pentru mine şi un final incert pentru că am avut încredere într-un Dumnezeu Viu, într-un Dumnezeu care a țesut-o încă din prima zi! Am avut încredere că mână Lui n-a tremurat la un moment dat, că a modelat-o exact aşa cum a dorit-o, pe deplin conștient, pe deplin condus de o dragoste nemărginită faţă de ea şi faţă de noi!

De la 23 de săptămâni am ştiut, de atunci am acceptat, de atunci învățăm, de atunci alegem în fiecare zi să ne încredințăm frica, mândria şi gândurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate să ni le răstignească acolo!

Am ales cu inimile, de data aceasta nu ne-am dat voie să gândim prea mult (din perspectiva unora, deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am făcut-o cu mâna noastră, cum s-ar zice, dar am ştiut de partea cui suntem şi pe cine avem alături! Am ştiut că după nori, mereu, dar mereu, va fi un soare strălucitor, cu mult mai strălucitor decât îl poate percepe lumea care ne tot întreabă!

Ştiu exact cât din mine ar vrea să urle că s-a săturat de atâta presiune, de aceeași întrebare, de priviri miloase, de altele acuzatoare – tot!

În același timp, ştiu cum este să te laşi iubită de un pui de om într-un fel pe care nu mulţi îl înţeleg. În același timp, învăț să prețuiesc viaţa şi nu lucrurile, să mă bucur de secunde, să mă înfior la fiecare convulsive, să mă rog cu ardoare şi să primesc minuni! Şi n-aş schimba nimic din ce ni se întâmplă. Ne-am trezit ca într-o moară, învârtiţi, zdrobiți, risipiți, dar prelucraţi în ceva frumos şi folositor! N-aş schimba-o pe ea cu nicio altă fetiță perfectă din lume! Ştiu că nu poţi pricepe, de aceea, te rog, cu următoarea mamă fii mai blând. Următorii părinți pe care-i vei întâlni cu fruntea plecată, oprește-i, învaţă de la ei să calci peste orgoliu, uitând de baremele perfecte în care trebuie încadrați oamenii!

Nu faptul că ochii ei se dau peste cap mă doare, ci faptul că nu pot lua destulă ardoare din ei ! Nu faptul că tremură în crize epileptice mă înfioară, ci faptul că nu pot să asimilez pe cât aş vrea din dragostea cu care înfruntă viaţa pentru noi! Nu corpuşorul ei asimetric îmi displace, ci faptul că mai am multe să-i povestesc şi să-i cânt, dar s-ar putea să nu mai am destul timp!

Nu scriu pentru ca n-am avut curaj să vă răspund în faţă, ci scriu ca să rămână pentru noi şi pentru toţi cei care cred că au de ales!

Alungați orice gând care încearcă să vă convingă de drepturile pe care le aveţi, căci n-avem niciunul asupra vieții!

Avem însă puterea de a alege să ne lăsăm purtați pe mâinile ce au în palme semnul că suntem înțeleși în suferinţa noastră, că suntem acceptați cu toată frângerea inimii noastre, că suntem preţuiţi!

N-am avortat această minune de copil pentru că am vrut să învăț a iubi imperfecțiunea, pentru că Dumnezeu mi-a arătat un fel de dragoste specială, tocmai pentru că aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie să înţeleg dragostea Lui faţă de mine!

Ema Cireș