Alte proiecte

“Eu sunt viţa, iar voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în Mine şi în care rămân Eu aduce mult rod, pentru că despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

Ioan 15:5

Cele cinci SOLA

Categories: Articole

Reforma protestantă, a apărut atunci când credincioșii umaniști, având acces la scrierile Noului Testament, au descoperit o discrepanță uriașă între Biserica Scripturilor și practicile bisericii de la Roma. Erasmus, cel care a editat Noul Testament Grec, cu referire la epoca sa, a‑rmă în anul 1530 că este o epocă a neliniștii (spiritual): “cel mai cumplit secol de la ISUS HRISTOS încoace”. În această perioadă, oameni ca M.Luther, J.Calvin, Uldrich Zwingli, au condus spre întoarcere la autoritatea Scripturii în ceea ce privește credința și practica. Cele cinci SOLA rezumă principiile teologice de bază ale reformatorilor protestanți, despre elementele esențiale ale creștinismului în contrast cu învățătura bisericii tradiționale.


SOLI DEO GLORIA (Glorie numai Lui DUMNEZEU)

Toată slava și lauda I se cuvine numai Lui DUMNEZEU, care prin voința și acțiunea Sa, răscumpără și mântuiește pe om. Dumnezeul Scripturii este Dumnezeul Cel viu care-l întâlnește pe om în dreaptă judecată și în îndurare, este Dumnezeu care condamnă pe păcătos în dreptatea și s‑nțenia Sa, și care-l mântuie în îndurarea Sa. Întreaga existență umană se desfășoară “coram DEO”, înaintea Lui DUMNEZEU, adică ‑ecare dimensiune a vieții noastre are de a face cu DUMNEZEU de trei ori Sfânt, care în Fiul Său întrupat, S-a dat pe Sine complet și fără rezerve, “pro me – pro nobis”, pentru mine – pentru noi. “A crede într-un astfel de DUMNEZEU, înseamnă să cazi în genunchi” și să aduci jertfă de laudă, de închinare și slujire în ‑ecare aspect al vieții tale, concretizată în trăirea practică a formulei teocentrice folosită adeseori de M.Luther “lasă-L pe DUMNEZEU, să ‑e DUMNEZEU”. Biserica Lui HRISTOS (Evrei 12:23) și ‑ecare credincios născut din nou (Iacov 1:18), este chemată și astăzi să proclame și să trăiască Cuvântul revelat al Lui DUMNEZEU în Scripturi, îndreptat spre lauda și gloria Lui DUMNEZEU, și să pună astfel în evidență prin manifestarea vieții noi duhovnicești înțelepciunea Lui nespus de felurită (Efeseni 3:10)

SOLA GRATIA (Numai prin har)

Reforma protestantă s-a impus prin recunoaşterea solemnă a suveranităţii Lui DUMNEZEU în mântuire, ca răspuns la căutarea disperată a omului conştient de starea sa de păcat, după un DUMNEZEU plin de har. Harul Lui DUMNEZEU este bunătatea Lui manifestată faţă de cei care nu o merită. Harul are în vedere omul ca vinovat de răzvrătire faţă de DUMNEZEU, răzvrătire care se manifestă în necredinţă, prin faptul că avem încredere şi dăm ascultare raţiunii noastre şi nu Cuvântului Lui DUMNEZEU. (Geneza 1:11 “cine ţi-a spus?”) Raţiunea umană, înţeleasă ca şi capacitatea dată de DUMNEZEU, omului de a lua decizii, este întotdeauna ego-centrică, şi ‑ind afectată de păcat, nu poate să acţioneze în direcţia mântuirii sale, pentru că slujeşte legii păcatului (Romani 7:25). Noi ne răzvrătim în mod spontan şi voluntar împotriva Lui DUMNEZEU, şi nu suntem pe deplin conştienţi de gravitatea păcatului nostru, de faptul că avem de-a face cu DUMNEZEU care ne confruntă în dreapta Sa judecată, în ‑ecare dimensiune a vieţii noastre. Doar atunci când voinţa noastră primeşte harul Lui, iar raţiunea noastră este răscumpărată şi înnoită, puterea noastră de decizie devine cu adevărat liberă în toate lucrurile privind mântuirea. Fără harul Lui DUMNEZEU, omul nu are o raţiune sănătoasă şi nici o voinţă liberă, capabilă să asculte şi să iubească pe DUMNEZEU. Astfel, “prin har, raţiunea noastră asistată de Duhul Sfânt, îl pune pe DUMNEZEU mai presus de tot ce există şi îl preferă pe DUMNEZEU Sieşi, în timp ce ‑rea noastră se pune pe sine însuşi mai presus de toate, chiar mai presus de DUMNEZEU, şi caută doar foloasele sale” scria M.Luther. Scopul harului este să ne elibereze de iluzia libertăţilor noastre, care de fapt este robia păcatului, şi să ne îndrepte spre adevărata libertate (Tit 3:4-7). DUMNEZEU, vrea ca şi noi, creştinii de astăzi, să ‑m cu adevărat liberi în dragostea noastră faţă de EL, şi în dragostea noastră unii faţă de alţii, (Tit 2:11-14). “Credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6), este consecinţă a harului, o astfel de dragoste nu se exprimă în speranţa obţinerii unor merite pentru mântuire, ci de dragul Lui DUMNEZEU, astfel suntem liberi să ‑m ai Lui HRISTOS unul pentru altul, şi să ne dăm pe noi înşine în numele celuilalt, aşa cum HRISTOS ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.

SOLUS CHRISTUS (Numai în/prin HRISTOS)

În ISUS HRISTOS, Fiul Său întrupat, DUMNEZEU a dat revelaţia ‑nală şi completă despre Sine (Evrei 1:2-4) şi a răscumpărat umanitatea căzută prin jertfa crucii Lui HRISTOS, care a venit să împlinească, să sufere şi să ofere tuturor oamenilor, tot ce este necesar pentru salvare (Evrei 5:9). ISUS HRISTOS, este singurul mijlocitor între DUMNEZEU şi om în lucrarea de mântuire şi răscumpărare prin care omul este regenerat, născut din nou la o viaţă de ascultare în legile dreptăţii şi s‑nţeniei Lui DUMNEZEU. Astfel numai sângele jertfei Lui HRISTOS, care a purtat în trupul Său pedeapsa pentru păcat, mântuieşte pe omul păcătos, răscumpărându-l din starea de robie (dependenţa cronică) a păcatului (Efeseni 1:7; 2:1-4), îl împacă cu DUMNEZEU (Romani 3:25; 5:1), îl îndreptăţeşte înaintea dreptăţii Lui DUMNEZEU (Romani 3:26), îi iartă păcatele (Coloseni 2:13) şi îl s‑nţeşte (1Corinteni 1:2) Confesiunea (mărturisirea de credinţă) de la Augsburg din anul 1530, explica mântuirea ca ‑ind “absolvirea unui om vinovat şi declararea sa ca nevinovat (neprihănit), pe socoteala neprihănirii altcuiva şi anume a Lui CHRISTOS”, iar Luther a‑rma în predicile şi în scrierile sale faptul că “CHRISTOS m-a răscumpărat cu sângele Său cel scump şi cu suferinţa şi moartea Sa nevinovată, pentru ca eu să pot ‑ al Lui şi să trăiesc sub conducerea Sa în Împărăţia Sa”. Mesajul Scripturii este şi astăzi tot aşa de actual ca şi în urmă cu 500 ani pentru ‑ecare creştin : dacă ai fost mântuit prin jertfa Lui HRISTOS şi dacă ai fost înviat la o viaţă nouă prin învierea Lui HRISTOS, trebuie să-ţi întăreşti chemarea şi alegerea aşa încât HRISTOS să locuiască şi să domnească în viaţa ta (Efeseni 3:16-21)

SOLA SCRIPTURA (Numai prin Scriptură)

Sfânta Scriptură este singura sursă a revelaţiei divine şi autoritate ‑nală pentru problemele de credinţă şi practică creştină. Calitatea fundamentală a Scripturilor este de a ‑ standardul, “norma normans”, norma hotărâtoare, nu o normă hotărâtă de Biserică. Biserica nu are prioritate faţă de Scriptură, pentru că ea, Biserica, este creaţia Scripturilor. Pentru M. Luther, “Biblia este Cartea Duhului Sfânt, instrumentul Duhului Sfânt; nu numai cuvintele dar chiar şi expresiile sunt inspirate, deşi a fost scrisă de om, nu este nici a omului, nici de la om, ci de la DUMNEZEU. Scriptura, este deci Cuvântul Lui DUMNEZEU, înveşmântat în cuvinte omeneşti, “in-literat”, întocmai cum şi HRISTOS, Veşnicul Cuvânt al Lui DUMNEZEU, este întrupat în haina umanităţii”. Cuvântul Lui DUMNEZEU este viu pentru că prin acest Cuvânt DUMNEZEUL Cel viu şi adevărat îl confruntă întotdeauna pe cititor în dreptatea şi harul Său, iar acest lucru îi face vii pe cei care îl cred, de aceea “trebuie să ne grăbim către el, înainte de a muri şi de a pieri”. Cuvântul Lui DUMNEZEU trebuie să ‑e simţit cu inima şi trăit, pentru că aşa cum “DUMNEZEU nu este doar acolo, ci este acolo pentru mine”, tot aşa Cuvântul Scripturii nu relatează doar stări şi fapte istorice, care au avut loc undeva, cândva, ci ele sunt stări reale, evenemente vii şi promisiuni actuale, care au loc acum şi aici pentru mine. Astfel, raţiunea noastră, asistată de Duhul Sfânt, îşi ia toate gândurile din Cuvântul viu al Scripturilor; ceea ce se a‑rmă fără Scriptură, sau ceea ce se crede a ‑ revelaţie ulterioară, poate ‑ considerată o opinie, o experienţă, dar nu trebuie acceptat ca normă de credinţă. M. Luther nu a devenit reformator pentru că a atacat practicile Bisericii tradiţionale, el a atacat sistemul indulgenţelor, pentru că deja Cuvântul Scripturii se înrădăcinase adânc în inima sa. În faţa Dietei de la WORMS, în anul 1521, când a fost judecat pentru a‑rmaţiile sale, deşi era în pericol să ‑e condamnat ca eretic şi să ‑e ars pe rug, Luther şi-a declarat conştiinţa prizonieră Cuvântului Lui DUMNEZEU a‑rmând: “Dacă nu sunt convins de Scriptură şi de raţiune, nu pot şi nu voi retracta”. Dacă pentru Luther, epistolele apostolului Pavel, în special epistola către Romani era “pâinea cea de toate zilele pentru suet”, în acelaşi mod pentru ‑ecare creştin de astăzi, Cuvântul Scripturii trebuie să ‑e “cartea de căpătâi” pe care să o folosească zilnic în luptele şi biruinţele credinţei (Evrei 4:12)

SOLA FIDE (Numai prin credinţă)

Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justi‑cării numai prin credinţă. Pentru M.Luther, aceasta era “rezumatul tuturor doctrinelor creştine, la nimic din această doctrină nu se poate renunţa şi nimic din ea nu poate ‑ lăsat la nivel de compromis, chiar dacă s-ar surpa cerurile şi pământul”. “Fides ex auditu” – credinţa care vine prin auzire, este poate cel mai bun rezumat al Reformei protestante. Ascultarea şi primirea Cuvântului, sunt esenţiale în procesul mântuirii; numai credinţa care vine prin ascultare justi‑că înaintea Lui DUMNEZEU. Noi ne însuşim mântuirea şi iertarea, “sola ‑de justi‑cate”, numai prin credinţă, ca “‑ducia”, încrederea personală, în victoria deplină şi completă, a Lui HRISTOS pe cruce, asupra păcatului şi a morţii, şi astfel suntem socotiţi, declaraţi şi consideraţi drepţi înaintea s‑nţeniei Lui DUMNEZEU. DUMNEZEU, acceptă neprihănirea Lui HRISTOS, care este străină ‑rii noastre, ca ‑ind a noastră, şi ne declară drepţi, neprihăniţi, nu pe baza vindecării noastre de păcat, ci a biruinţei Lui HRISTOS pe cruce. Astfel, credinţa devine conştientă de neprihănirea care este în HRISTOS şi acceptă această neprihănire a Lui HRISTOS, ca ‑ind fundamentul apropierii de DUMNEZEU, şi a acceptării noastre înaintea Lui DUMNEZEU. Dar credinţa nu justi‑că în ea însăşi, credinţa este “organul receptor” al justi‑cării, credinţa este mijlocul, vehicolul, prin care cineva poate experimenta mântuirea, în ‑ecare aspect al vieţii sale în lucrurile mari dar şi în cele mici, aparent neînsemnate. Credinţa presupune o siguranţă plină de încredere “o puternică încredinţare” (Evrei 11:1), dar nu o încredere uşuratică. În mesajele sale de învăţătură, M.Luther spunea că ispitele şi trăirea zilnică ne învaţă că “credinţa este o artă extrem de di‑cilă”, iar creştinul trebuie să se aştepte să ‑e afectat mereu de boala necredinţei, “nimeni nu poate merge pe drumul lui în deplină siguranţă şi să ‑e neatent, ca şi cum diavolul ar ‑ prea departe de el.” Dacă ai întreba un creştin care este datoria sa şi prin ce este el demn de numele de creştin, n-ar trebui să ‑e alt răspuns, decât “prin ascultarea Cuvântului, adică prin credinţă”, scria M.Luther, creştinilor din vremea sa. Cuvântul Scripturii este şi astăzi actual ca şi în urmă cu 500 ani, “şi fără credinţă este cu neputinţă să ‑m plăcuţi” şi acceptaţi înaintea S‑nţeniei Lui DUMNEZEU, de aceea ascultarea credinţei, credinţa statornică care lucrează prin dragoste, trebuie să ‑e cartea de vizită a ‑ecărui creştin, pentru că este mărturia că îl onorează pe DOMNUL.

Donel Dascălu


Author: sebi

Leave a Reply